joi, 29 noiembrie 2007

Grupari literare: "Semenicul"

Cainele

Priveam pe fereastra. Pe la geamul de la etajul doi vad un caine pe perete. Se catara de parca era la sporturi extreme. Ajunge in dreptul geamului meu. Il chem la mine. Mi-era frica sa nu cada. Intra tacut in camera. Are o privire de intelept. Toate miscarile le face calculat. Nu se gudura ca ceilalti caini pe care i-am vazut. "Sunt vecinul vostru de la cinci". Speriati ne uitam unul la altul. Cainele vorbeste. Apoi tata incepe sa ne povesteasca despre alti doi caini ai aceluiasi vecin. Doi dalmatieni. Ii dresase ca sa-i poata arata cartile de joc partenerilor la poker. Mama a luat cainele si a plecat cu el in bucatarie. Poate i-a dat ceva de mancare. S-a auzit usa de la intrare. Cred ca s-a dus la vecinul nostru.

Baracile

Merg la un fel de recensamant cu un bloc-notes in mana asa cum aveau pontatorii prin filme. E totul alb in jur. E iarna. Un drum pe santier pe care nu mai trecuse nimeni. Sub zapada se ghicesc urmele de masini grele care au trecut pe acolo. De-o parte si de alta a drumului e un gard cu sarma ghimpata. In partea dreapta vad niste baraci. Par parasite. Aud un latrat de caine. Nu mi-e frica. Ma bucur ca sta cineva aici. Baracile sunt puse cu spatele la drum. Probabil poarta este in alta parte. Zapada imi spune ca in dimineata asta sunt primul care trece pe acolo. Nu se vede nici un fel de urma pe albul zapezii. A nins toata noaptea. Nu stau sa mai caut poarta si sar gardul. Latratul se aude mai puternic. Ocolesc baracile si nu vad decat niste usi mici ca la rastelurile din vestiarele sportivilor. Toate sunt intredeschise si ruginite. Nu. Sigur nu mai e nimeni pe aici. Sunt o multime de baraci. Dupa prima impresie nu-mi vine sa mai caut. Sunt cam vreo cincizeci de baraci de astfel. Poate aveau de gand sa construiasca ceva mare. Chiar parea ca le-au folosit. Ma urc pe un brat de macara ce era intins pe jos. De acolo de la doi-trei metri inaltime puteam zari mai bine toate baracile. Nu vedeam pe nimeni. Numai cainele care se apropia latrand si jucand din coada din ce in ce mai repede. Se apropia de mine. Era destul de departe. Vreo cincizeci de metri. Latratul era atat de puternic de parca era langa mine. Zapada luceste in lumina soarelui. Undeva in directia in care merge drumul se vede un rau albastru-albastru. Cerul e senin si raul are aceeasi culoare. Un rechin mic. Ce cauta aici un rechin? Ranjeste la mine cu toti dintii, se arunca in rau si pleaca.

Publicate in "Art Panorama", nr. 15, martie 1999, pagina : 59, "Grupari literare: Semenicul".

Un comentariu:

Anca spunea...

Speranţa


În inimă şi în gândire
Eu sper să
Pot odată să devin
Ceea ce-am fost
Cândva
Când nu ştiam ce e ura
Ce e razbunarea
Sau durerea
Aveam spetanţa să mă fac
Un mare om de bine
Doar că
Viaţa m-a învăţat că
Albul se poate transforma
În negru
Şi-atunci e patimă.